Extrase din Smaranda Vultur (coord.), Germanii din Banat prin povestirile lor, Ed. a II-a, Iași, Polirom, 2018, pp. 303-310.
Margareta Oglindă[1]
„Eu văd şi acuma cum fugea mama după tren.”
deportată la Dneproderjinsk, Donbass, URSS, în 1945, şi la Frumuşiţa, Bărăgan, în 1951
Mihai CRÎZNIC
[…] Asta a fost în 1945. Dar eu nu mai ştiu data, în cât februarie. Nu mai ştiu. Aşa, 16-18 februarie. Au venit noaptea şi au bătut la uşă cu arma. Aşa: bum, bum, bum, bum. Şi n-a ştiut nimeni. Aşa secret a fost asta. A fost linişte în sat. N-au intrat până noaptea în sat.
Ruşii sau cine?
Nu. Jandarmii. Românii. Armata a fost asta. Au fost nişte bătrâni, concentraţi pentru asta. Albi la cap, suri. Ăştia au fost mai al dracu’. Cu opinci au fost. Da numai palton au avut şi şapcă, şi armă. Mai mult n-au avut ei, c-au fost luaţi, aşa. Ş-atunci ei au fost cu listă. Lista aia a fost făcută la Sfatu’ Popular. I-au scos pe toţi de la optşpe ani la treizeci de ani. Şi atuncea ei au avut şi numărul de casă şi a fost uşor. Au umblat din casă-n casă şi ne-au spus să facem bagajul dimineaţa la şase. Şi au venit alţii în urmă care te-au şi luat imediat. N-a fost şase. Te-a luat imediat, te-a îmbrăcat şi te-a luat şi te-a dus. Am fost noi şapte atuncea şi ne-a dus la Sfatu’ Popular. Acolo ne-a închis. Şi tot aşa au venit din altă parte cu şapte. Şi i-a adunat pe toţi.
Copiii veneau şi plângeau, că a fost mama lor acolo: tata lor a fost în război, mama a fost singură cu doi-trei copii acasă, au luat-o şi pe ea. Atuncea s-au dus copiii la nişte vecini, acolo. I-au luat vecinii. Chiar mama lor a fost cu mine (în Neproderjinsk[2]); mama la care i-au rămas copiii acasă. Cât plângea femeia aia şi se consuma! N-a ştiut cum o duc copiii. Na, vecinu-i vecin, se poate că-i bine, dar se poate şi că nu-i bine.
Şi atunci ne-a închis la Sfatu’ Popular. Au fost şi ruşii atuncea. Au stat de pază să nu iasă nimeni. La lume le-a fost frică de ruşi. Au fost şi răi; ca după război. Na, şi ruşii au fost răi şi nemţii au fost răi. Noi am stat o zi şi o noapte acolo până i-au adunat pe toţi. Alţii au fugit, pe alţii i-au căutat. Atuncea ne-a încărcat în căruţe, n-au fost atuncea camioane sau… – şi ne-au dus la Jimbolia. La Jimbolia iară ne-au închis, la şcoală, într-o şcoală mare. Ne-au închis acolo. Ş-atuncia noi am aşteptat acolo; două zile am stat acolo. Şi rămăsese tata meu şi mama mea acasă. Atunci tata meu a spus: ,,Tu te duci azi la Jimbolia”. Şi dacă nu pleacă transportul, se grăbeşte să meargă şi el voluntar. Că el a fost trecut de treizeci de ani. El nu voia să mă lase pe mine singură şi… Atuncea mama a venit după masă la mine la Jimbolia şi mi-a adus mâncare. Ei deja ne-au pus în vagoane; cincizeci de persoane au pus într-un vagon de vite, de animale. Aşa a fost de închisă, încuiată uşa, că n-ai putut s-o deschizi nici ca să iei mâncare pe acolo. Dar am făcut gaură jos în podea – asta a fost WC-ul nostru – şi pe acolo mi-a dat mâncarea. Dar fiindcă a fost proaspăt făcută gaura – n-a fost nimeni încă la WC – am luat pe acolo mâncarea.
Eu văd şi acuma cum fugea mama după tren. Atuncea, după-masă la şase noi am plecat. Se făcea deja noapte. Tata s-a dus la şcoală şi s-a prezentat singur, ca să mă prindă pe mine. Mama a rămas acasă că a fost cal, a fost vacă, au fost animale acasă şi era frig în casă. Şi deja se strânsese de acasă un alt transport. Că ei au luat prima dată numai ăştia cât au încăput acolo. Că au venit nu numai din Iecea Mare, au venit şi din Iecea Mică, au venit Jimbolia, a venit Cărpinişul. Pe ăştia toţi i-au strâns acolo. Şi a plecat o tură, că a fost plin transportu’. Atuncea mama când a venit de acasă, a încuiat casa. Era frig. Vecinu’ a avut cheia. Tata s-a dus şi el; a zis ca să plece cu fata. Dar noi am plecat şi el a fost încă rămas. Noaptea i-a dus şi pe ei la Periam. Şi s-a format acolo un transport. Şi ăştia au plecat atuncia din Periam în Donbass. Noi am mers, aşa cu cincizeci de persoane în vagon până la Iaşi.
La Iaşi ne-a descărcat, că acolo îi trenul mai mare şi mai lungi au fost vagoanele astea. Fiindcă ei au linie lată. Şi atuncia ei au pus două vagoane din astea. O sută au băgat într-un vagon. Şi acolo a fost plin cu păduchi de cai. Vai ce ne-au mâncat păduchii! Şi se dormea la rând: bărbaţii jucau noaptea cărţi şi femeile dormeau, atuncea femeile s-au sculat pe la trei, patru şi bărbaţii şi fetele se culcau. Dar de acu’ înainte, când am intrat în vagoanele astea, a trebuit să folosim WC-ul, că-n altă parte n-ai avut voie. A fost încuiat şi n-ai putut să ieşi. În Iaşi, când a ajuns trenul, ne-a lăsat să luăm apă s-avem de băut.
Trenul a oprit la fântână şi ne-a lăsat să ieşim câte doi, trei. Şi stând la fântână acolo, a venit un domn care făcea aşa cu haina şi tot îmi spunea: „hai fata, hai fata, nu te duce, vino cu mine”. Mie mi-a fost frică de el. Că cine ştie ce vrea el să facă cu mine şi m-aruncă undeva. Mi-a fost frică şi n-am plecat de la grămadă. M-am dus înapoi. Rusul deja venise. Venise transportul ăla şi am schimbat trenul. Deja au venit ăştia după noi; au fost trei sau patru cu puşca, să nu fugim. Atuncea am intrat în tren şi l-am luat mai departe. A stat mult timp. Câteodată a stat şi jumătate de zi pe linie moartă. Câteodată o zi, o noapte. Asta fiindcă veniseră foarte multe trenuri din Germania încărcate cu bunătăţi. Ce a fost acolo! Câte au adus ei de acolo! Asta şi când m-am întors eu din Rusia tot au mai cărat. Au curăţat ei atuncea, au demontat şi fabrici şi tot n-au nimic. Şi neamţu’, uite, neamţu’ iară s-a ridicat. Că ruşii au furat atâta şi de-aia n-au nimic.
Ş-atuncia am mers, am făcut 18 zile până am ajuns acolo în Neproderjinsk. Noaptea. Părinţii mei, mama, mi-au adus o sticluţă de petrol. Şi înainte găseai sticluţe de rom pentru ceai, esenţă. Şi s-a desfăcut dopu’. Şi dopu’ a avut o gaură. Şi eu am luat sticluţa aia şi mi-am pus-o în buzunarul de la pantaloni. Şi dopu’ ăla o căzut. Ce m-a ars petrolu’ ăla! M-a ars aşa tare aicea (arată spre şold). N-am putut să mă schimb. Am luat un ştergar şi l-am pus acolo. Cum am vrut să merg, rana s-a crăpat. Ruşinos a fost. Am fost tânără. Au fost bărbaţi acolo, au fost băieţi acolo. Eu am fost aşa, mai retrasă. Nu am fost eu aşa umblată cu bărbaţi şi cu băieţi. Eram toţi acolo la un loc. Eu trebuia să merg afară că n-am putut să ies. Până în Rusia eu m-am ţinut aşa. Cu pătura au ţinut aşa şi s-au căcat acolo, s-au pişat acolo, fete, băieţi, bărbaţi, femei.
Până am ajuns în Neproderjinsk a fost mai întâi Neprodpetrovsk[3]. Acolo au dezlegat vagoanele şi au lăsat o serie. Şi atuncea, noi, şase sau şapte vagoane am mers mai departe. Când am ajuns acolo, ne-au aşteptat rusoaicele cu armele: „Davai jos!”. Noi plângeam şi mergeam. Vai de capul nostru! Un frig acolo, o apă… Se topise zăpada. Pe noi ne-a pus atuncea când am ajuns acolo, în prima zi să facem curăţenie în baracă. Ce-a fost acolo! Nici geamuri n-au fost. Mizerie. Cu lopata, cu furca am scos mizeria de acolo. Ce-a fost acolo! Geamuri sparte, fără sobe… Am curăţat tot. Nici paturi n-au fost. Noaptea, noi ne-am pus aşa bagajele în mijloc şi ne-am aşezat de jur împrejur, lipiţi unii lângă alţii şi acoperiţi cu pătura. Asta a fost trei, patru nopţi. N-a fost nici sobă acolo ca să te încălzeşti da’ nici n-am fi avut ce să punem pe foc. Nici ai lor n-au avut atuncea cu ce să facă focul.
Atuncea, hai la masă. Să vedem ce ne dau ei la masă să mâncăm. Ne-au dus şi n-a fost nici cazan. Au fost două mese şi două oale mari cu varză acră. Şi pâine. Varză acră: dimineaţa la patru te-ai pus la rând şi pe la şase au adus-o. Eu m-am lipsit de varza lor. Eu nici nu m-am sculat pentru varza asta. Eu am avut puţină pâine pe care am primit-o cu o seară înainte; pentru că numai o dată ai primit pâine şi asta ai primit-o seara. Ş-atuncea dacă ai mâncat-o seara, a doua zi n-ai mai avut nimic. Ş-atuncea eu am tăiat pâinea şi am mâncat-o dimineaţa aşa, mai bine uscată, decât să mă duc la varza lor acră. Aşa a fost vreo două săptămâni. Până au început zidarii să facă un cazan. Ş-atuncea ei n-au avut ce pune în cazan. A fost o sărăcie acolo! Atuncea, au făcut ceai dimineaţa. Dar ceai a fost numai pentru că a fost cald; a fost fără zahăr. Şi cum au fiert ei varza în cazanul ăla ai mai găsit şi o varză în ceai. Asta a fost bun. Dar, nici pentru asta nu mi-a fost dor să mă scol la patru, să stau la rând. Afară era frig. Dar nu te-au lăsat ei în pat. A venit în urmă controlul şi te-a scos afară. A fost musai să stai la rând, să te chinui. Am fost chinuită.
Atuncea ne-a pus la lucru afară. Am stat opt zile acasă, acolo, până am avut puţin pus la punct. Au adus ei var, am văruit puţin, am făcut geamuri. Au fost camere mari, de 32 persoane. Au fost paturi puse unul peste altul, aşa câte două. Pe noi ne-a scos atuncea, după opt zile, la lucru. A trebuit să mergem printre şine, să curăţăm şinele de zăpadă. Şi la ac a trebuit să curăţim. Unii au uns, alţii au curăţat acul ăla. Şi alţii au început să încarce de unde a fost demolat, de la bombardament. Atuncea, am lucrat acolo cât am lucrat, o lună şi ceva. Până a venit primăvara.
Şi când a venit primăvara şi au început la zidărie, atuncea a trebuit să cărăm cărămizi. Salahori. Cărămizi, asta, maltăr[4], ţigle. Şi atuncia au început fabrica aia de un kilometru lungime. Şi acolo la fabrica aia am lucrat vreo trei luni. Atuncea m-au scos la încărcat ciment. Acolo a fost culmea! Acolo a fost rău! Ţi s-au lipit ochii de ciment, nasul ţi s-a lipit de ciment. Greu de încărcat cimentul, greu. Şi-a trebuit să încărcăm repede, în cutare timp, că vine şi ia vagonul. Şi a trebuit să fie plin. Acolo m-am distrus. Şi mâncarea era slabă şi rea. Noi am primit opt sute de grame de pâine pe zi. Noi care am lucrat greu. Dar fiindcă n-a fost altceva lângă pâinea aia… Şi pâinea aia s-a lipit de cuţit. Am avut arsuri la stomac. Îmi curgea apă din gură de la pâinea aia acră. Şi ai tăiat şi pâinea aia în patru; că dacă am fost patru persoane, în patru am tăiat-o. Am tăiat-o şi am găsit un şoarece tăiat. Nu pot să vă spun. Acolo aşa m-am slăbit! Seara când am ajuns acasă am văzut aşa numai stele verzi. Când am văzut şoarecele în pâine, n-am putut să mănânc.
Atuncea, mai făceam şi mâncare aşa, pe ascuns. Dar dacă te-a prins… A fost acolo o baracă aşa, veche. Ei curăţau cartofi acolo şi aruncau cojile în WC. Da noi le scoteam de acolo, le spălam, le fierbeam şi le mâncam. Atuncea, am avut nişte polaci acolo – şi din Polonia au adus. Ei mai prindeau câini când mergeau afară şi am mâncat supă de câini. Mi-au dat şi mie o dată o farfurie acolo; am mâncat şi eu şi n-am ştiut. Mâncau ei, rupeau la carnea aia, jumate fiartă, jumate afumată, jumate crudă. Cartofii ăştia ce gust au avut! A fost şi varză acolo aruncată şi noi scoteam. Asta până când ruşii au văzut ce făceam. Ei, ce-au făcut ei, au săpat alt WC. Şi au săpat aşa de adânc că n-am mai ajuns acolo. Asta-i realitatea şi asta a fost. Şi asta am mâncat. Nu mi-e ruşine să spun, dar foamea doare. Dar cu setea a fost mult mai rău. Fără mâncare mai trăieşti dar fără apă nu poţi. Fără apă nu. Atunci am lucrat acolo, în fabrica de ciment, până m-am îmbolnăvit. Şi atuncia am stat vreo opt zile acasă în baracă, la sanatoriu, acolo. A fost o comisie şi ne-a căutat la cur să vadă dacă mai avem carne. Când au ajuns la mine ei au spus: „Asta o zi lucrează şi zece zile face gulai seara”.
Ce face?
Gulai. Plimbări. Că am fost bolnavă. Gulai, aşa au zis; să mă distrez, că am fost bolnavă. Ei au râs de noi. A fost o comisie de 10 persoane. Toţi au fost îmbrăcaţi în alb; bărbaţi şi femei. Şi iaca, ne-a pipăit şi ne-a dus la colhoz. La colhoz acolo, a fost un grajd mare, unde au fost iarna animale. Şi atuncea noi l-am curăţat. Şi n-a fost rău. Eu am avut o plapumă de acasă să mă învelesc. Prima noapte ce a fost acolo! Purici. Aşa ceva eu n-am mai văzut! Unde a fost cusută plapuma era plin de purici. Apoi pişălău şi astea de la vaci şi ce-a mai fost acolo s-a curăţat şi s-a dezinfectat. Au fost la purici! M-au mâncat ăştia, că am zis că picătura de sânge pe care o mai am o sug ăştia şi până la urmă tot trebuie să mor (râde). Atuncea mergeam afară la strâns mohor. Mohorul pe câmp se coseşte, ca şi grâul.
La ce se folosea?
E o sămânţă măruntă. Şi la noi este asta, sămânţă de mohor. Şi ei l-au tăiat şi au rămas cioturi. Şi noi a trebuit să-l strângem. Noi n-am avut pantofi sau ceva în picioare. Am mers desculţă. Şi eu cum am călcat, am călcat într-o iarbă şi mi-a intrat p-aicia între degete şi pe dincolo a ieşit. Mi se umflase piciorul. Na, am zis, ăsta-i tetanos acuma şi termin eu cu chinul ăsta. Când spălam varza la colhoz – că avea purici varza – ne-au adus bidoane de săpun. Şi săpunul ăla era făcut din… Ăştia care stau pe islaz aşa drept, cum le spune la ăştia? Stau aşa drept, stau aşa ei şi uită aşa ca veveriţele.
Nevăstuici, cârtiţe?
Nu. Animale aşa mici, gri. Frumoase au fost ele. Şi ruşii făceau din ele săpun. Şi ne-a adus săpun din ăla pentru spălat varza. Şi am spălat odată şi toţi puricii au fost duşi. Ei n-au stropit cu d-aia. Noi spălam. Făceau clăbuc fain. Şi eu luam aşa câte o mână şi puneam la picior. Să se tragă. Şi asta vreo opt zile m-am chinuit cu piciorul ăsta, aşa. Şi odată s-a auzit că a venit comisie. Toţi am fugit. Am trecut o baltă şi cum am fugit am călcat pe o ţiglă aşa, cu buba aia. S-a spart. Şi cum mergeam făceam paşi de sânge, aşa curgea. Şi când am intrat acolo la comisie, slabă ca un câine am fost. Atunci ei ne-au făcut acte ca să plecăm acasă. Dar au trecut două luni şi n-am mers acasă.
Atuncea, când am văzut că nu mergem acasă, s-au strâns câţiva şi au spus: „hai să mergem, că este o babă care ne dă ceai, adormim şi suntem morţi; că ăştia ne-au minţit şi nu ne mai lasă acasă”. Atuncea s-au dus prima dată cincisprezece persoane la baba aia. Departe a fost. Ei au spus că-s cincisprezece kilometri, dar eu tot spuneam că dac erau cincisprezece kilometri noi nu puteam merge aşa departe de slabi şi de prăpădiţi ce-am fost. Aşa am aspus eu, că n-am putut să-mi dau seama la anii ăia cât face un kilometru sau cât e de lung. Şi nici nu prea m-a interesat. La primul transport au murit numai sapte. Rusoaica a spus că-i era ciudă pe nemţi că i-au împuşcat băiatul. Şi a spus că ea îi în stare să-i omoare pe toţi nemţii. Şi că ea are ceai şi-i omoară pe toţi. Atuncea când au murit ăştia şapte, au fost numai un bărbat şi o fată cu ei. Ne-am pornit şi noi, dar n-am mai fost cincisprezece. Nu mai ştiu câţi am fost. Eu ştiu că dimineaţa am plecat şi seara am ajuns acolo. Şi baba n-a mai fost. Or fi auzit ruşii de asta şi au ridicat-o pe babă? Baba n-a mai fost. Ne-am întors necăjiţi acasă, că n-am putut să murim. Am vrut să murim. Am vrut să nu mai mergem de acolo acasă.
Atuncea ne-au întors înapoi. Şi iară ne-au împărţit aşa, la lucru. Şi toţi au fugit şi au spus că ei nu merg la albine, că albinele înţeapă. Zic, eu mă duc. Acolo se poate mânca miere şi dacă n-am mâncare, mănânc miere de albine şi tot eşti mai săturat; şi eşti şi cu un rus. Că ruşii n-au fost aşa răi, femeile au fost rele. Atuncea eu am fost cu omul ăla. A spus că are 15 copii sau nu mai ştiu câţi a spus el că are. A fost şi chior de un ochi. Şi el a lucrat la albine. Şi eu pe lângă el. El tot mi-a spus: „mănâncă miere, că dacă nu, tu nu ai să-i mai vezi nici pe mama, nici pe tata”. Nici astăzi nu mai pot bine să mănânc miere. Că atuncea eu am mâncat atâta… Şi asta m-a scăpat pe mine. Mierea a fost foarte sănătoasă. Lucrul n-a fost cine ştie ce pentru mine, fiindcă n-am putut face mare lucru la treizeci şi opt de kilograme. Am fost umflată de apă. Plină cu păr am fost, picioarele umflate. Şi atuncia încă două luni am lucrat la miere, după care au venit odată cu o maşină şi ne-au dus în lagăr, unde am mai stat opt zile. Înăuntru acolo am stat cu ăştia care erau rezervă (care nu mergeau la lucru). Atuncia ei ne-au băgat în vagoane şi ne-au spus că mergem acasă.
Ne-au dus în Germania în loc să ne ducă acasă. Oh, ce-a fost, toţi s-au necăjit! Primul transport care a plecat, toţi au venit acasă direct. Şi-al doilea transport, noi. Şi-al treilea transport care a mai fost la urmă, iară. Şi ne-a adus pe toţi în Germania. Iară au adus un tren şi-n vagoanele astea care au fost libere – trei vagoane – noi am încărcat. Un vagon a fost în spate, a fost descoperit aşa, şi acolo puneau morţii. C-au murit mulţi în timpul transportului. Vreo şaptişpe de la noi, din alea trei vagoane. Şi încă se mişca puţin şi l-au aruncat. Că nu puteai să-l laşi. Că cine ştie când opreşte iară trenul şi până atuncea stai cu mortul acolo?
Încă mai era viu?
Încă se mişca. Toţi au murit de foame. Înainte de a muri, toţi au vorbit despre mâncare. Aşa au fost. Toţi care au murit au murit de foame. Atuncia am mers până în Preslilor[5] – asta-i în Polonia. Acolo ne-a tras pe linie moartă şi am stat nouă zile. Nouă zile şi nouă nopţi am răbdat de foame. Numai că am avut eu o faţă de perină, de la perina mea şi dacă n-am fi vândut-o acolo, am crezut că murim de foame. Ruşii ne-au vândut mâncarea care a fost pentru noi. Ei s-au distrat acolo şi noi am fost flămânzi. Atuncia a venit trenul din Germania. Bărbaţii care au fost – vai de capul lor! – ei au trebuit atuncea să descarce vagoanele care au venit, în vagoanele în care am fost noi. Pe noi ne-au scos afară şi am stat acolo până ăştia au încărcat şi au descărcat. Că au fost lăzi mari cu ciorapi. Au fost lăzi din carton gros, pline cu ciorapi de mătase. Şi le-au pus în vagoanele noastre. Şi după ce s-au golit am intrat atuncea iară în vagoane. Aşa am plecat atuncea în altă parte.
Trenul cu ciorapi a venit de la nemţi?
A venit de la nemţi şi l-a descărcat în vagoanele astea ruseşti. Au fost linii late astea. Şi atuncia au venit linii înguste, care duceau în Germania, unde ne-a dus pe noi. Ciorapii s-au dus la rusoaicele astea, să poarte şi ele ciorapi de mătase. Atuncea am ajuns noaptea la ora 2 acolo. În Frankfurt. Acolo a fost lagăr. Toţi care au venit în Germania au trecut prin lagărul ăsta. Noi toţi am venit acolo cred cu acte, nu ştiu. Eu am avut un act acolo, cum că am fost la lucru şi sunt bolnavă. Atuncia ruşii au preluat acolo actele şi am plecat înapoi iară cu vagoane din astea cu marfă. Apă n-am băut pe drum, numai ceai de-a lor, amar. Acolo numai ceai am băut, că apa n-a fost bună: „Lasă, că merge şi ceai”. Apa a fost foarte infectată, aşa, şi rea că n-ai putut s-o bei.
La colhoz, acolo, a fost o fântână adâncă, de acolo am băut. Numai vă spun, că ei au fost foarte, foarte bogaţi. A fost acolo o grădină cu albine, că eu aşa ceva n-am văzut şi nici n-am să mai văd. Cât mi-au văzut ochii numai stupi au fost. De-o parte a fost floarea soarelui. Şi în partea ailaltă au fost pomi fructiferi. Tone de miere, zilnic tone de miere. Atuncia ne-au trimis în Torgan[6], ăsta iară este un oraş mare în Germania, în DDR, Dresden, Panen[7], Schleiz. Acolo. Asta a fost DDR. Ş-atuncia ei ne-au trimis acolo. Acolo a fost carantină.
M-am întâlnit atuncea cu tata meu. Şi am spus atuncea, că nu mai plec de la el. Eu asta am spus când m-am întâlnit cu tatăl meu. Că el a venit din Donbass. Iar eu, numai după un an de zile am auzit că şi el îi plecat de acasă. Eu tot am crezut că el a fost cu mama acasă şi n-am avut grijă. N-am ştiut eu, până el nu mi-a scris o scrisoare. Da atâta a scris: că sunt şi eu unde eşti şi tu şi că o duc bine. Şi eu am primit scrisoarea aia. Da’ rusoaica până mi-a dat-o a făcut circ cu mine. Atuncea când m-am întâlnit cu tata în Germania el a venit cu transportul ziua şi eu noaptea. Şi acolo în lagăr ne-am întâlnit dimineaţa. Au venit nişte fete şi m-au chemat. Au spus: ,,Hai, că e şi tatăl tău aici”. Eu am spus că-s nebune la cap, că-şi bat joc de mine. De unde să fie tata aicea? Că el n-a fost în transport cu noi. Dar una din fete a zis: ,,Dar eu l-am văzut”. Atuncia mi-a venit aşa, nu ştiu cum… Strângeam la bagaje acolo. Că noaptea când am ajuns în Germania ne-am culcat pe jos. Am pus o plapumă jos şi cu una ne-am învelit, eu şi cu o prietenă de-a mea. Şi atunci noi chiar strângeam. Şi a venit atuncea una şi m-a apucat de mână şi a zis: ,,Hai că-i taică-tău aicea”. Atunci am lăsat tot şi am fugit. Şi am fost la el. Era acolo, în baraca unde se spăla pe mâini şi pe faţă. Unde eram noi n-a fost asta. Atuncea chiar m-am dus, dar el era să nu mă mai cunoască. A stat acolo şi unul îl bărbierea. Cum să vă spun, eu n-am mai fost aşa cum trebuie. Nici n-am mai văzut bine, am fost fără interes, am fost plină cu apă, am fost vai de capul meu. El era desculţ – în octombrie – fără ceva în picioare. Primeam de la ruşi câte două perechi de galoşi, eu am avut treizeci şi şase şi ceva numărul la picioare şi galoşi aveam 41. Şi au fost amândoi galoşii pentru piciorul stâng. Şi m-au ros la picioare. Mi se umflaseră. Atunci i-am aruncat şi am zis că mai bine merg aşa desculţă.
Atuncea, pe tata l-a bărbierit unul şi, nu ştiu, când m-a văzut a fost rece, aşa, s-au nu ştiu cum, eu n-am mai fost bună de nimica. Atunci, când m-a văzut, l-a împins pe ăla care-l bărbierea şi a zis: ,,Vai, ce slabă eşti, vai cum arăţi!”. El a spus: ,,Na, eu am mâncare pentru tine, eu am şi o pereche de bocanci pentru tine şi acuma nu ma pleci de la mine”. Şi atunci chiar aşa a fost. El a arătat bine, n-a fost aşa slab ca mine. El căra morţii din lagăr la spital şi din spital, morţii îi aducea acasă, apoi la cimitir. El mergea pe câmp şi mai fura câte una, alta şi punea la mort la picioare că altfel n-ai putut, te prindea. Dar la mort, la picioare, nu s-a mai uitat nimeni. El a mai fiert fasole, cartofi. El a arătat bine, aşa. A avut însă un accident la cap, de la mina de cărbune. Şi atuncea, în Torgan ai primit, timp de douăzeci şi opt de zile, două sute de grame de pâine pe zi. O sută de grame ai primit în Germania. Vai ce slabă am fost! Mi-a părut rău de tata meu atunci, nu de mine. Eu m-am obişnuit aşa, dar la el ai văzut cum pică carnea de pe el. Se poate că şi lui i-a părut rău de mine, dar el n-a arătat. Atunci el a spus: ,,Ştii ceva, deseară trecem gardul şi mergem pe câmp, acolo sunt cartofi şi sfeclă roşie”. Au mai mers atuncia cu noi încă doi. Eu am fost uşoară, am trecut imediat peste gard. Şi atuncea, aşa, noi ne-am făcut mâncare. Dar fumătorii, care au fost fumători, ce crezi că au fumat ei? Au fost saltele cu paie şi de acolo ei au ales iarba şi şi-au făcut ţigări. Şi-atuncia seara era tutun şi dimineaţa nu-i mai. Şi de acolo din Torgan, ei ne-au trimis la Lugenwalde[8].
Asta a fost în zona Berlinului, aproape. Ce frumos a fost acolo! Au fost nişte pomi înalţi şi înfloriţi… au înflorit exact ca trandafirul. Ce a fost în mai acolo! A fost o minune. Asta mă omora întotdeauna: la fiecare casă era geamul deschis şi cântau la pian. Lumea se distra şi noi eram vai de capul nostru! Bani n-am avut nici în Germania. Venise apoi mătuşă-mea la noi şi tata a rămas în lagăr. Şi tata mânca şi mâncarea mea. Atuncea el şi-a revenit. Şi eu mi-am mai revenit, când am stat la mătuşă-mea. Ea îi demult moartă, unchiul mai trăieşte. Ăsta-i unchiul care ne ajută, optzeci şi trei de ani are. Am plecat din Berlin în zona franceză. A fost o graniţă asta. Atunci a fost zona engleză, zona americană şi când am ajuns în zona americană acolo am făcut stop. La München.
Lângă München a fost un lagăr mare, în Passau. Şi acolo s-a auzit ca să ne adunăm toţi, că de acolo ne duce acasă. Am aşteptat şi am aşteptat. O sută de comisii şi tot nimica n-au făcut. Un transport după altul plecau în România. Se adunau doi, trei, patru, cinci şi plecau. Eu îi spun lui tata: ,,Noi ce facem? Eu vreau acasă să mă duc”. Tata spune: ,,Eu nu mai vreau să mă duc acasă. Lasă pe mama să vină aicea, că eu acasă nu mă mai duc. Nu mă mai duc în România”. Că mătuşa acolo l-a cunoscut pe primarul din satul Lugenwalde de unde a fost ea. Şi nemţii au fost aproape toţi fugiţi dincoace, în zona americană. Şi atuncea au fost case libere acolo. Frumoase case. Şi tata vorbise cu ăla (primarul) să ne dea o casă. Şi când eu l-am auzit pe tata, am spus că ,,dacă tu nu mergi acasă, eu mă leg de ăştialalţi şi mă duc acasă”.
Mama n-a venit, toţi au venit din toate ţările, dar la noi n-a venit nimeni, aşa că eu mă duc acasă. Mama tot ne-a scris ,,că voi nu vreţi să veniţi acasă, că atâţia vin acasă şi voi mă lăsaţi singură…”. Mama a crezut că asta merge aşa, că apeşi pe un buton şi eşti acasă. Ea n-a ştiut ce probleme sunt până să ajungi acasă. I-am scris eu de câteva ori: ,,Lasă că problemele sunt foarte mari, poţi să te gândeşti că noi ne pornim, dar s-ar putea să nu mai ajungem acasă, că pe unii români i-au împuşcat. Şi la fiecare graniţă îi împuşcă. Asta nu-i aşa. Ăsta-i chin şi nopţi nedormite, oboseală. Şi fără bani.
De atâtea ori am încercat să mergem; de cinci ori, până am reuşit o dată. Şi întotdeauna au trebuit alţi bani. Ceva bani tot au trebuit. Trebuia să mănânci ceva. Atunci ne-am pornit la drum. Am ajuns la o apă. Nu mai ştiu ce apă a fost. Mie mi-a fost frică să trec. Bărbaţii au mers. A fost pod. Apa era adâncă. Eu ce mă fac? M-am pus pe burtă şi m-am tras aşa. Eu n-am putut să trec în picioare, că mi-a fost frică. Când mă uitam în jos, ziceam că eu aicea pic jos şi mor. Şi m-am tras pe burtă.
A fost pod?
Da. Dar a fost numai aşa de lat (un metru). Bărbaţii au trecut şi apoi au stat acolo şi au râs de mine. Dar le-am zis: „Nu râdeţi, că eu cad jos de aici”. Şi tot am reuşit, cu toată frica asta. Cât am mers atuncea, cât am mers şi tot ne-a prins. Ne-au prins cu câinii şi ne-au întors înapoi. ,,Noi trebuie să mergem!’’ Nemţii: ,,Unde să mergeţi, treceţi înapoi, că n-aveţi voie să treceţi graniţa. Vă închidem, vă împuşcăm”. Atunci noi le-am zis: ,,Faceţi ce vreţi cu noi, că noi tot vrem acasă, aicea n-are rost să stăm”. Ne-au trimis înapoi. A mers unul cu noi până în Berlin. ,,Duceţi-vă în Berlin”. Nu în Passau, de unde am declarat noi că am plecat. Noi bani n-am avut. Numa’ ne-am plimbat fără bani. Atunci am fost iară la Berlin. Apoi iar ne-am pornit şi am venit la Passau, lângă München. Acolo a fost cel mai bun lagăr, la americani. Atunci iară am pornit, iară am mers, iară ne-am dus şi iară ne-a întors înapoi. Păi asta a fost distracţie. Unul dintre grănicerii nemţi: ,,Iară sunteţi voi, care aţi fost şi alaltăieri?”. Ei au ştiut că noi vrem acasă. Bagaje n-am avut. […][9]
Note:
[1] Margareta Oglindă, (n. Wambach, 8 ianuarie 1926, Iecea Mare, jud. Timiş – d. 2000, Becicherecul Mic), intervievată în februarie 1998, la Becicherecul Mic. Interviul integral e publicat în Smaranda Vultur (coord.), Lumi în destine, Nemira, 2000, pp. 112-140.
[2] Este vorba despre Dniprodzerjînsk actualul oraş Kamjanske.
[3] Probabil Dnipropetrovsk.
[4] Probabil mortar.
[5] Orasul are probabil altă denumire.
[6] Torgau.
[7] Oraşul are probabil altă denumire.
[8] Probabil Luckenwalde.
[9] Revenită în România şi căsătorită cu un basarabean român va fi deportată din nou, în Bărăgan, în 18 iunie 1951, la Frumuşiţa, împreună cu familia soţului (refugiaţii basarabeni fiind incluşi în categoriile de deportabili conform Decretului 200/1951 şi fiind consideraţi, aşa cum arată listele de la întoarcere, „fugiţi din URSS”).
Legendă Foto: Instantaneu realizat lângă gardul de sârmă ghimpată şi cablu electric cu care era înconjurat lagărul 1220 din Donbas, unde a stat Ana Schmidt.
The post „Eu văd și acuma cum fugea mama după tren” appeared first on Cooperativa Gusti.
